Necunoscuta… Stare de ploaie

Nu stiu de ce, dar uneori ploaia ma inspira. Stau si ma uit la necunoscuta si ma gandesc numai la trecatori intr-o piata aglomerata cu capetele aplecate, ascunsi dupa umbrele. Din multime o zaresc pe ea, o necunoscuta.

Este sumbra, are o privire abatuta si afiseaza trasaturi triste. Ceva parca te atrage catre ea sa o ajuti si totusi este respingatoare. Din toata negura care o invaluie buzele rosii ii dau o nota optimista. Nu schiteaza niciun zambet cu atat mai putin sa isi miste in vreun fel maxilarul. Rujul este intact, dovada ca n-a scos un sunet de o vreme.

Oare de ce? Ce o fi patit? Ce i-a intunecat atat de mult orizontul?

Analizez mai sus si iar vad o raza de speranta. Ramele ochelarilor ii sunt ca un apus. Si totusi, in spatele ochelarilor, privirea ii este pierduta.

Merge drept, tantos si nimic nu pare sa ii poata obstructiona calea.

Imi place sa analizez oamenii, sa ii privesc, sa incerc sa le intru in minte si sa le citesc gandurile.

Necunoscuta… Stare de ploaie

Suntem dificili si diferiti ca oameni ceea ce face provocarea sa fie cu adevarat mare.

Necunoscuta mea este mai mult de atat. Este complexa si in spatele fetei si atitudinii pline de ea, cu siguranta are o slabiciune. Si ma intreb eu: „Ce slabiciuni are? Oare, ea plange vreodata? Are vreodata dubii? Are temeri ori indoieli?” Si cate intrebari imi tot vin cand o analizez…

Cam asta mi-a inspirat mie aceasta vreme ploaiasa. Un tablou negru, cu o mica speranta de lumina si un pic de culoare puternica.

Rosu aprins! Rosu aprins spune multe si totodata rosul este misterios. Negru? Negru imi pare neutru si de neclintit. Negrul intotdeuna o sa fie negru oricat l-ai combina. Nu isi sterge esenta.

Cred ca fiecare dintre noi avem un pic de „negru” in noi si daca nu ar fi asa ar insemna sa nu avem personalitate.